ianuarie 28, 2008

Cura mea de slabire

Dialog intre mine si Razvan, azi-noapte, tarziu:
Razvan, autoritar: -Mai, tie nu-ti e somn?
Eu, calare pe blog: -Ba da, da' mi-e fooooame! Da-mi niste apa sa beau...
Razvan, dur: -Tu-ti ceapa ta de copil, nu te-am intrebat mai devreme? Vezi ca ai un carnat in bucatarie!
Eu, rezistand eroic: Nu ma ispiti!
El, mut de admiratie: ?!
Eu, brusc interesata: Unde e?

Ei bine, pana la urma am baut doar apa...in caz ca va interesa ;-)

ianuarie 26, 2008

Despre sinceritate

Cine ma cunoaste stie ca sunt o persoana sincera. Enervant, deranjant, obositor de sincera. Il mostenesc pe bietul tata. El spunea ca nu poate tine un secret, vorba 'ceea: 'ce-i in gusa, si-n capusa'. Eu credeam ca e o calitate, dar constat, tot mai des, ca a devenit un mare defect. Poate din acest motiv am ramas si fara unii prieteni: mi-am permis luxul de a le spune ce gandesc, pe fata, fara ocolisuri, fara teama. Putini au apreciat, multi s-au simtit jigniti. Cred ca cel mai mare castig pe care mi l-a adus varsta de 30 de ani a fost ca am invatat sa spun nu, am devenit mai selectiva, am iesit din turma. A inceput sa se manifeste latura mea rebela, naravasa (unii zic ca mi se trage de la AB4, altii de la 29.02, altii de la zeul Marte-apropos, m-am nascut intr-o zi de marti, ma cheama Marta si in 3 ani din 4 ani ma serbez pe 1 martie!). Daca la 20 de ani eram destul de conformista, acum am inceput sa ma exprim. Problema e cum sa fac sa raman doar sincera si sa nu devin mitocana, caci granita dintre cele 2 e foarte subtire. Uneori tentatia e atat de mare...
Ma intreb: oare diplomatia, politetea nu sunt tot o forma de ipocrizie? Si totusi uneori e nevoie si de ele...
Uite-asa ajungem la vorba lui Iorga: 'Dumnezeu ne-a dat cuvintele ca sa ne-ascundem gandurile'. Dar de ce sa le ascundem?!

Figure skating sau patinaj...cu figuri

Nu ridicati piatra, ca nu e o eroare de traducere. Patinajul european de anul acesta a fost mai degraba unul cu figuri, decat unul artistic.
M-a fascinat dintotdeauna patinajul artistic. Din copilarie, din serile geroase cand sor-mea tricota pulovere de lana netoarsa pe scaunelul verde, in fata sobei de teracota, iar pe langa ea ne aciuam si eu cu tata ca sa urmarim spectacolul ghetii la singurul televizor alb-negru din casa. Mama era de obicei la serviciu, la spital. Cineva trebuia sa mai si munceasca...
Patinajul era pentru mine o bucurie, o pata de culoare in cenusiul comunist. Unul din rarele spectacole bune difuzate in perioada aceea la televizor. Katarina Witt, Jane Torvill si Christopher Dean, Elvis Stojko, Surya Bonaly, Isabelle si Paul Duchesnay, sunt cateva nume care-mi vin in minte instantaneu, leganate de amintirile copilariei.
Urmaresc si acum cu aceeasi placere patinajul. Dar ce am vazut anul acesta la Europene a fost o mare dezamagire. Am auzit de prea multe ori in comentariile de la TV: nu e in forma sa maxima, are emotii, presiunea e prea mare, i-a fost frica sa incerce nu stiu ce figura, azi nu i-a reusit nu stiu ce saritura. Nenumaratele scuze si cazaturi au coborat stacheta pana la nivelul ghetii...
Sigur, eu vorbesc de pe margine si poate voi fi acuzata ca ii judec prea aspru. Dar dupa ce il vezi pe Plushenko evoluand ani la rand fara greseala iti dai seama ca perfectiunea exista, ca un campion trebuie si poate sa se mobilizeze in cele 4 minute ca sa obtina un aur curat, fara ezitari, fara ratari si fara greseala. Doar pentru asta munceste un an intreg: pentru cateva minute de stralucire!
De cand a cucerit Plushenko primul titlu n-am avut niciodata emotii la aterizarile lui. Campionii adevarati n-au nici o scuza. Campionii nu-si pot permite zile proaste. Nu inteleg cum poti fi campion european intr-un an, in anul urmator sa ajungi pe locul 4, apoi pe 14, pe 9 si din nou pe 4. Hai sa fim seriosi, Julia Sebestyen a devenit campioana din intamplare. Daca stapanesti tehnica, cum sa-ti fie frica sa incerci o saritura in concurs? Pai atunci de ce o mai repeti la antrenament?!
Il iubesc pe Stephane Lambiel pentru piruetele lui spectaculoase, imi place Carolina Kostner pentru viteza si combinatiile sale de triple, imi place si Joubert in zilele lui bune, cand ii ies cvadruplele. Toti trei au stofa de campion, dar le lipseste acea siguranta, acea usurinta de a sari, de a ateriza, de a se roti, pe care am vazut-o la Plushenko.
Plushenko se mula perfect pe gheata, cu o eleganta si o tehnica desavarsita al caror secret parca numai el il aflase...La el granita dintre sport si balet se estompa pe nesimtite...
Sunt o mare iubitoare de patinaj si nici macar nu sunt fan Plushenko...dar ma inclin cu respect in fata lui, pentru ca este un mare campion.

P.S. Am incercat sa-l filmez pe Plushenko anul trecut, la 'Kings on Ice'...era atat de rapid, ca abia l-am prins de cateva ori in cadru!

ianuarie 24, 2008

Serviciu contra serviciu

Unul, gata scris, de la cititorii mei:
'Intru aseară pe blogul lu' 'mneatale şi ascultătoare cum sunt să-ţi bag bănuţu' la portofel cu clicu' pe reclame, ce găsesc??? pe reclama cu pământ de vânzare, link pe pagina deschisă către ce crezi? combustibilul viitorului, bioetanolul, exact la ce lucru eu acuşica....
Nu ştiu cum ai putea denumi articolul, "legătura dintre două surori trece printr-un blog" sau whatever , dar poate iese ceva...'
Aşa am aflat că Google modifică reclamele nu numai în funcţie de conţinutul paginii, dar şi de ţara din care e accesată. În schimb, legătura dintre două surori e definitivă: n-o pot altera nici distanţele şi nici furtunile temperamentale. Şi e imună la reclame...

Eu la bancomat

Acum 3 luni mi-am făcut card la ING.
Aseară, cu buzunarele pline de bani, ca după salariu, mă reped la self-bankingul de la Piaţa Romană să-mi umplu cardul. Trec cu bine de etapa PIN, după care pe ecran apar două butoane: depunere şi retragere. Zic în sinea mea: ia uite ce meniu prietenos, 2 butoane, nu tu coadă, nu tu nervi, nu tu aşteptare...o plăcere să depui şi să scoţi bani de la ING (a nu se interpreta ca reclamă, nici măcar mascată).
Relaxată, mângâi uşor cu buricul degetului butonul de depunere, cum văzusem prin filme şi...nu se întâmplă nimic. Alarmată, repet operaţiunea, plină de speranţă...tot nimic. Măi să fie! Mă uit pe tastatură, căutând un corespondent al butonului de depunere. Nimic! Dezamăgită, scot cardul, mă uit în jur, nimeni (ah, ce mai tânjeam după o coadă!).
Zic, hai să mai încerc o dată. Bag din nou cardul, trec iar pe deasupra butonului...tot nimic. Apare un tip. Îl racolez politicoasă.
El, calm: 'Apăsaţi pe buton!'
Eu, isterică: 'Cum, unde să apăs?'
El, compătimitor: 'Păi, aici...'
Culmea, butonul depunere reacţionează şi bancomatul cască gura să înghită banii...
Eu, luminată, în sinea mea: ăsta nu e touch-screen, e push-screen!
Morala: se pare că eu sunt cu un pas înaintea tehnologiei ING. Abia la anul vom putea depune bani făcând cu ochiul!

ianuarie 23, 2008

Titlul face bine la SEO

Ia uite ce-am constatat, apropos de optimizarea site-ului! În afara prietenilor, cunoştinţelor, rudelor şi duşmanilor care mi-au vizitat blogul la invitaţia mea, cele 2 cuvinte din titlul blogului mi-au adus pe tavă câţiva vizitatori care căutau şi ei, ca, omu', câte ceva pe net...
Ia încercaţi o căutare pe Google cu 'scofala' şi 'tandala'. Eu am fost uimită să văd cât de sus se află blogul meu în rezultatele motorului!
Morala: mare atenţie la titlu, că şi de la el vi se (a)trag vizitatorii...
Legenda: SEO = search engine optimization

Şoferiţa din mine

Mă visam conducând maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...şi m-am trezit, la 32 de ani, că aveam în sfârşit carnet, dar maşină încă nu, că făcusem şcoala în Ploieşti dar trebuia să conduc în Bucureşti şi tot aşa...
Am început prin a fi un şofer 'de forţă majoră', mai precis conduceam când nu aveam de ales. La primele plimbări tremuram ca frunzele toamna, apoi am mai prins curaj şi mă ofeream să-i conduc pe musafiri acasă. Asta se întâmpla doar o dată, că a doua oară preferau să ia autobuzul. O dată, un nepoţel al lui Răzvan, de vreo 6 anişori, sătul probabil de hurducăielile care însoţeau fiecare pornire de pe loc şi schimbare a vitezelor, a dat, nemilos, verdictul : 'Marta nu ştie să conducă!'. L-am ameninţat că îl dau jos la prima...
Apoi îmi amintesc cu plăcere de frânele puse din scurt la vederea culorii roşii; de toate galbenele pe lângă care am zburat fără să clipesc măcar căci pentru mine galben=un verde mai deschis sau 'trecifoarterepedecăîncămaiaitimp'; de pietonii pe lângă care am trecut în trombă, ocolindu-i uşor; de pornirea din rampă pe care am reînvăţat-o într-o luni dimineaţă la ieşirea din pasajul de la Universitate, alături de un domn amabil care iniţial călătorea în maşina din spatele meu; de prima mea parcare pe trotuar direct din viteza 4; de urletele încurajatoare ale soţului meu care mă 'îndruma' din drepta, din mijloc şi uneori de pe volanul meu...ehei, ce vremuri!
De atunci am făcut progrese: ştiu să merg singură până la Ploieşti şi înapoi, până la serviciul meu şi înapoi, până la serviciul lui Răzvan şi...de-acolo conduce el, la service-ul lui Tomiţă, la Praktiker, prin Kosovo, la Elvila, la naşi şi la mătuşa Sanda.
Un lucru e sigur: îmi place să conduc maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...

ianuarie 18, 2008

Gând de Nichita

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă întreb, noi la capătul vieţii noastre ce-am lăsa-n afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente...mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar...de dragoste mai ales."

Unii doar monştri, alţii şi sacri

Unul scurt, pentru variaţie...
L-aţi văzut pe nea Jiji cu mustaţă? Mai nou se crede Clark Gable...cică a observat că seamănă cu el! Ştiţi ce-i lipseşte? O Vivian Leigh...(că avion are deja ca să 'se dea' pe aripile vântului)
Apropos de monştri sacri...s-a descoperit de ce avea Rudolph Valentino privirea aceea enigmatică: era miop! Pe bune! Doamne, şi câte femei suspinau după el...iar unii dau bani grei pe operaţie!

ianuarie 15, 2008

Jurnal de călătorie (III)

Miercuri, 29.08.2007
Ne trezim devreme, constienţi că ne aşteaptă un drum lung...
Ca sa ajungem în Muntenegru, avem 2 variante: fie prin Albania, fie prin Macedonia şi Kosovo. Eu propun Albania, dar Răzvan nici nu vrea să audă: 'albanezii sunt răi, nu mergem pe acolo!'. Alegem aşadar varianta 2. Străbatem Grecia de la vest la nord, eu cu harta în mână, Răzvan cu volanul. La un moment dat, la 20 de km de graniţa cu Albania, întâlnim nişte camioane ale Crucii Roşii..Înghiţim in sec si ne continuam drumul. Trecem graniţa în Macedonia. Peisaj dezolant: sărăcie şi mizerie. Mergem mai departe şi, pe la ora 20,00, ne aflăm din nou la graniţă. Vameşul macedonean ne urează 'good luck!' şi zâmbeşte cu subînţeles...oare chiar avem nevoie? Înţelegem imediat de ce. Nici bine nu 'păşim' în Kosovo, că apar problemele...Vameşul kosovar ne spune că asigurarea noastră obligatorie nu e valabilă în Kosovo. Da, e valabilă în toată UE, dar în provincia Kosovo, care nici măcar nu e o ţară, nu e! Răzvan încearcă să-l convingă că e valabilă în Serbia... Da, dar ei nu aparţin de Serbia, vine răspunsul. Nu avem de ales: ori plătim asigurarea minimă de 50 de euro, ori facem cale întoarsă! Da, aţi citit bine: 50 de euro e cel mai ieftin, chiar dacă doar tranzitezi provincia, tot atât costă...Vedem negru în faţa ochilor (mai ales că începuse să se întunece!), plătim şi trecem. Estimăm că vom face 2 ore, dar din cauza restricţiilor de viteză şi a serpentinelor, vom face 4! Drumul e croit prin munte, peisajul e probabil spectaculos ziua (sălbatic, gen Valea Jiului), dar înfricoşător noaptea. Aş vrea să se termine odată, dar...
Tocmai îl schimbasem pe Răzvan la volan, că văd apărând restricţii de viteză: 30, 20, 10...'mergi încet, nu vezi că se lucrează la drum?' zice Răzvan, dar ochii mei văd altceva: 'lucrătorii' poartă un fel de fesuri grena cu ciucure, iar în mâini...mitraliere! Ne îngheaţă sângele în vene şi trecem încetişor prin mijlocul filtrului de poliţie...De data asta am scăpat! Mai încolo, pe marginea drumului, zac nişte mormane de sârmă ghimpată...ne continuăm drumul pe lângă un pâlc de tancuri KFOR...începem să ne obişnuim cu priveliştea...deodată, ne trezim cu o lumină în ochi! Deh, e doar un camion cu soldaţi camuflat pe marginea drumului, care ne verifică din mers numărul de înmatriculare...
Graniţa dintre Kosovo şi Muntenegru se află sus de tot, în inima muntelui...e ultima porţiune de drum, dar parcă nu se mai termină...trecem, în fine, ultima graniţă şi răsuflăm uşuraţi... ce bine e în Muntenegru! Suntem epuizaţi, fizic şi psihic, după 19 ore de mers fără oprire, dar Dumnezeu ne ajută încă o dată şi ne scoate în cale o pensiune! Cred că am fi dormit şi pe o grămăjoară de paie, dar...stupoare: e cea mai luxoasă pensiune din tot concediul şi, culmea, mai e şi aproape pe gratis!
Parcăm maşina, ne luăm pijamalele, facem o baie şi cădem laţi. 29 august 2007. O zi pe care n-o vom uita uşor: ziua în care am trecut prin Kosovo şi am scăpat cu viaţă.(va urma)

ianuarie 14, 2008

Jurnal de călătorie (II)

Marţi, 21.08.2007
După o odihnă binemeritată, 2 omlete şi o salată bulgărească suntem din nou gata de drum.
Trecem graniţa pe la Kulata şi...îi dăm bice! După calculele noastre ar fi trebuit să ajungem în aceeaşi seară, dar... Drumul prin Grecia e destul de monoton, în mare parte pe autostrada Egnatia Odos- din păcate nefinalizată. Ne rătăcim de câteva ori, iar seara înnoptăm la Preveza, o staţiune cu multe vile fiţoase în care gasim cu chiu, cu vai cazare la un preţ piperat! Deşi e seară, aerul e aproape irespirabil, extrem de umed şi încins.

Miercuri, 22.08.2007
Ajungem în sfârşit în Lefkada, o insulă legată de continent printr-un pod mobil. Străbatem mai multe staţiuni aglomerate şi ne aşezăm 'tabăra' în Vassiliki, la o pensiune cu butic la parter, exact ca acasă...
Avem la dispoziţie o săptămână în care vom lenevi la soare şi vom explora insula...
Ne-au plăcut: vegetaţia luxuriantă, plajele - sălbatice gen Vama Veche odinioară Gialos, Egremni, Kathisma) dar şi elegante gen Porto Katsiki, salata grecească cu brânză feta, capul Lefkatas la apus, marea ireal de albastră, iaurtul cu fructe şi miere (bestial!), terasa 'Oasis' cu incredibila sa belvedere, caracatiţa friptă, cocheta staţiune Agios Nikitas, pisicile Scofală şi Tândală, drumurile înguste şi şerpuite care-ţi dădeau fiori când întâlneai altă maşină, (de completat când îmi mai aduc aminte...)
Nu ne-au plăcut: grecul la care am stat, aglomeraţia de la Porto Katsiki, căldura înfiorătoare din timpul zilei, becul din baie care se tot ardea, plajele cu pietricele mici şi rotunde - o tortură pentru tălpi, bolovanii stâncoşi din apă, baba care înota în toate pozele noastre artistice de la Sivota, albanezii care au incendiat pădurile din motive pecuniare. (va urma)

Din episodul următor: cum am traversat noi 4 ţări într-o singură zi, cu tot cu... Kosovo!

ianuarie 13, 2008

Despre prejudecăţi

Până nu cu mult timp în urmă eram convinsă că francezii sunt nişte naţionalişti încrezuţi... Totul a pornit de la aversiunea mea faţă de limba franceză pe care a trebuit să o înghit cu polonicul în timp record, aproape nemestecată, pentru a putea intra la facultate. A continuat cu o profesoară franţuzoaică din anul I care nu ne scotea din cretini, idioţi şi tâmpiţi pentru că nu ne puteam exprima cursiv ca ea, o vorbitoare nativă. Apoi verişoara mea s-a căsătorit cu un francez care a refuzat să mai deschidă gura când am încercat să înjghebăm o conversaţie în engleză, luând-o ca pe un afront, probabil...
Asta e, mi-am zis, nu merită efortul şi pace! Până când, aflându-ne într-un concediu de vis în Maramureş, l-am cunoscut pe Pierre în mocăniţa de pe Valea Vaserului. Pe jumătate spaniol, pe jumătate francez, Pierre ne-a cucerit definitiv şi toate prejudecăţile mele au plecat, ruşinate, să-i mai bântuie şi pe alţii...
Pierre e deosebit: un tip cu mult bun simţ, timid şi reţinut dar foarte afectuos. Ceea ce m-a impresionat de la început a fost că a acceptat să vorbească în engleză, văzând că nouă ne e mai uşor. Cât am stat împreună, Pierre a învăţat rapid să dea păhărelul de horincă pe gât şi să pronunţe perfect româneşte 'noroc' şi 'ţuică'; a vizitat toate bisericuţele vechi din zonă la volanul unei Dacii break închiriate, pe care o mânuia cu destulă dibăcie pentru un străin obişnuit probabil cu servo-direcţia; într-o duminică, îmbrăcaţi în straie maramureşene şi discutând relaxaţi în franco-engleză ne-am simţit ca 3 moroşeni sadea, prieteni vechi şi buni, care se revăd cu plăcere după mulţi ani...
Ne scriem şi acum şi ne aşteaptă să-i facem o vizită la el, la Toulouse, căci după cum a spus chiar el, 'my home is your home'...

ianuarie 11, 2008

Jurnal de călătorie (I)

Vara trecută am fost într-un circuit prin vecini, mai precis am plănuit sa vizităm Grecia şi Muntenegru, dar am ajuns în treacăt şi pe la alţii...
A fost o experienţă frumoasă, ne-am plimbat mult dar ne-am şi obosit pe măsură; una peste alta, a meritat!
Vă voi împărtăşi şi vouă din ceea am văzut şi am trăit, poate vreodată ajungeţi pe acolo!

Luni, 20.08.2007
Pe la ora prânzului pornim spre Giurgiu-Ruse cu un dor nebun de ducă. Drumul e destul de liber, vremea e bună, suntem în concediu, viaţa e frumoasă. Alimentăm pentru ultima dată cu benzină românească (nu ştiu de ce, la bulgari e mai ieftină!). Trecem graniţa şi ne pregătim sufleteşte să străbatem Bulgaria. Ignorăm avertismentele primite de la prieteni şi cunoscuţi şi constatăm că Bulgaria e supercivilizată, are drumuri nemaipomenit de bune şi tuneluri luminate, solidaritatea între şoferi funcţionează şi nu luăm nici o amendă! În schimb ne ia 1h până reuşim să ocolim Sofia, mergând bară la bară pe un drum plin de lucrări...Reuşim să ne cazăm seara, pe la ora 22, într-un motel absolut decent, Afrodita, cu grădină şi fântană arteziană, cu doar 20 de euro/cameră, la 40 km de graniţa cu Grecia. Patroana ne invită să parcăm maşina în spatele curţii, nu la stradă, asigurându-ne la modul cel mai serios: 'Ich guardare'. Înţelegem ideea şi ne conformăm imediat. Adormim într-o cameră cu pereţi roz şi ne visăm în insula Lefkada, prima noastră destinaţie (va urma).

ianuarie 10, 2008

Câteva alegeri greşite după liceu

Vă amintiţi, probabil, secvenţa din 'Jerry Maguire', în care cineva îl întreabă pe un cerşetor: 'Cum ai ajuns aşa?', iar acesta răspunde memorabil: 'Deh, am făcut câteva alegeri greşite după liceu...'
V-aţi gândit vreodată cum ar fi arătat viaţa voastră dacă în anumite puncte-cheie aţi fi ales altă cale? Eu cred că viaţa e un bulevard principal cu multe artere secundare şi fundături, un labirint cu mai multe intrări şi ieşiri. Totul se rezumă la alegeri, dar, mare atenţie, căci ne e permis să mergem doar înainte!
Vă recomand să vedeţi un film genial, care pentru mine a fost o revelaţie: 'Run, Lola, run!' cu Franka Potente. Ca să vă stârnesc interesul, vă spun doar atât: 3 filme într-unul.
Imaginaţi-vă doar că într-o dimineaţă plecaţi de acasă cu 3 minute mai târziu ca de obicei. Nici nu aveţi idee că asta vă poate schimba destinul...


ianuarie 09, 2008

Au bot du caleau...

...în traducere: "la botul calului".
Îmi povestea un coleg de breaslă, un băiat destupat la minte, într-o perioadă chiar translatorul personal al baronesei Emma Nicholson, o păţanie haioasă pentru noi dar de toată jena pentru el, când, la o reuniune cvasi-oficială, a fost nevoit să traducă această expresie în limba franceză. Translatorul a încercat să o redea printr-o parafrază, dar 'ciobanul' român nu a fost mulţumit de traducere. Aşa că a făcut un gest a lehamite şi s-a dat mare că se poate descurca şi fără translator (că, deh, cu toţii suntem francofoni, nu?).
Desenând prin aer un contur de bot şi nechezând ca un apucat, marele specialist a schilodit limba franceză inventând această inepţie, de care era foarte mândru... Francezul a zâmbit încurcat şi cine ştie ce-o fi gândit în sinea lui.
Această întâmplare mi-a dat apă la moară pentru a scrie despre condiţia translatorului în România.
La noi, translatorul e un fel de maşinărie vorbitoare care poate traduce în orice condiţii, chiar când locutorul vorbeşte încontinuu, care ştie toate cuvintele şi expresiile din limba-ţintă, mai ceva ca un dicţionar, care funcţionează non-stop fără mâncare sau apă, la randament maxim.
Oameni buni, translatorul e un om şi el, îi trebuie un timp să gândească, îi trebuie un timp să respire, să înghită şi să se odihnească! De regulă, la orice eveniment civilizat (deci care nu are loc în România) există 2 translatori care fac cu schimbul; orice vorbitor civilizat (deci nu român) face pauză după o frază, pentru a lăsa timp translatorului să proceseze informaţia şi să o traducă (mă refer la translaţia consecutivă), iar la un dineu translatorul trebuie lăsat şi el să mănânce, asemeni celorlalţi oameni, nu să stea cu furculiţa în aer şi să traducă aventurile de la prăşit ale unui 'cioban' care povesteşte cu gura plină !
Când vom vedea şi la noi o întreagă adunare aplaudând, în picioare, echipa de translatori, pentru prestaţia lor deosebită? (de altfel o prestaţie obişnuită, la un seminar internaţional, dar în Olanda, nu în România...)

Despre anul şobolanului şi alte animale

Dacă ar fi să mă iau după zodiacul chinezesc, pentru mine anul acesta e anul cel mare! După 12 ani, mi-a venit din nou rândul la porţia de succes, bani, fericire, sănătate maximă etc.
Pentru necunoscători, calendarul chinezesc este un calendar anual, al cărui început se bazează pe ciclurile Lunii. Prin urmare, începutul fiecărui an chinezesc poate avea loc într-un interval mai larg, între sfârşitul lui ianuarie si jumătatea lui februarie. Un ciclu complet durează 60 ani şi este compus din 5 cicluri de câte 12 ani. În calendarul chinezesc, fiecare dintre cei 12 ani ai unui ciclu poartă numele unui animal. Anul 2008 este Anul Şobolanului şi durează de la 7 februarie 2008 până la 25 ianuarie 2009.
Dacă-mi aduc bine aminte, acum 12 ani m-am angajat şi m-am mutat în Bucureşti. Judecând după aglomeraţia şi ritmul sufocant de viaţă de aici, nu ştiu dacă a fost cea mai bună alegere, dar am supravieţuit!
Din fericire, nu sunt dependentă de horoscop, dar recunosc că uneori mai trag cu ochiul prin ele, mai ales la început de an.
Pentru toti şobolanii care nu şi-au consultat încă astrele , o veste bună: şobolanul e un animal inteligent şi norocos, iar în 2008 va da lovitura! Ce surpriză, nu?

Lecţia prieteniei

Până anul trecut am crezut că am prieteni (şi nu sunt genul de om care se împrieteneşte zilnic cu cineva, doar ca să aibă în palmares o mulţime de prieteni).
Nu ştiu ce înseamnă pentru voi un prieten, dar pentru mine e un om pe care te poţi baza, care ţi-a câştigat încrederea în timp şi pe care, aşa cum foarte frumos spunea cineva, ai avea încredere să-l laşi să-ţi pregătească paraşuta înaintea unui salt în gol...
Ei bine, anul trecut m-am căsătorit şi am vrut să facem o nuntă pe sufletul nostru, doar cu familia şi prietenii, fără obligaţii, fără oameni necunoscuţi aduşi de naşu', fără poze făcute pe la mese, doar cu oameni dragi nouă...
Totul a fost minunat, aşa cum ne-am dorit dar, surpriză: toate prietenele mele cu vechime au găsit câte un pretext ca să nu vină...
Sigur, nici eu nu mă omor după nunţi, şi nici nu am participat la prea multe, dar la prieteni m-am dus, de dragul lor, pentru a fi cu ei într-o zi unică, specială pentru ei.
Pentru mine a fost o lecţie de viaţă, dură şi nedreaptă, dar foarte necesară: de fapt, n-am pierdut nimic, a fost o selecţie naturală şi am aflat astfel cât însemn eu pentru ele.
Încă mai cred, totuşi, ca prietenia există, dincolo de pretexte, de lipsa de bani, lipsa de timp, lipsa de chef şi câte or mai fi. O dovedesc prietenele mele care mă suportă şi mă iau aşa cum sunt, care mă corectează când greşesc şi nu se sfiesc să-mi spună adevărul în faţă.
La nu neapărat mulţi, dar adevăraţi prieteni!

Aripi de zăpadă peste Bucureşti

A nins peste Bucureşti ca-n poveşti...zăpadă binecuvântată de care ne va fi cu siguranţă dor la vară, când ne vom topi pe asfalt...
A nins ca-n copilărie, cu fulgi albi, enormi, de parcă Dumnezeu şi-a amintit în sfârşit de noi şi, într-un acces de generozitate, a dezvelit cerul de pătura de zăpadă învelind pământul cu ea...
Dar omul tot nu a fost mulţumit...
Omul modern, exponentul societăţii de consum, îşi stoarce creierii să găsească soluţii de a scăpa de zăpadă, ca de o mare pacoste.
Abundenţa zăpezii nu mai bucură pe nimeni azi, ba, din contră, generează o sumedenie de probleme: deszăpezirea capitalei ne-ar costa 100 de milioane de euroi, deci vreo 40 de euroi de căciulă, zic autorităţile încruntate.
Am văzut deunăzi o ştire la TV despre cetăţenii germani care au renunţat la maşini din cauza stratului de polei de pe carosabil. Oamenii intervievaţi declarau foarte senini (oare pe cei nervoşi îi scoseseră la montaj?) că nu e nici o problemă, pot merge şi pe jos.
Aş vrea să văd şi eu nişte cetăţeni români posesori de jeep care merg cu metroul la serviciu...
Prin urmare, vă întreb: câţi dintre voi mai ştiu să se bucure de zăpadă şi câţi oameni de zăpadă aţi văzut prin Bucureşti săptămâna asta, de când a nins?
Eu n-am văzut nici unul, dar poate că nici ei nu mai circulă pe jos...

ianuarie 06, 2008

Ce au în comun Boboteaza şi Mega Image

Ca orice bun creştin, am fost de dimineaţă la biserică să particip la Sfânta Liturghie şi să iau nişte apă sfinţită pentru casă şi suflet. In biserică, coadă la lumânări şi înghesuială mare pe interval...Am încercat să ignor lumea care se fâţâia în sus şi-n jos, distrăgându-mi atenţia de la slujbă şi am tras cu ochiul la ninsoarea fină de afară. Bine ca ninge, să mai cureţe mizeria din Bucureşti!
A urmat apoi coada la miruit...slavă Domnului, am reuşit!
Am ieşit apoi afară, fericită că am scăpat de înghesuială şi m-am îndreptat încrezătoare către...coada de la aghiasmă! Am rezistat eroic vreo 10 minute, răstimp în care mulţimea în care nimerisem se agita voiniceşte, gata să răstoarne butoaiele cu apă proaspăt sfinţită, iar apoi, într-o secundă de luciditate, mi-am amintit că aveam de făcut ceva cumpărături de la un Mega din apropiere.
Am părăsit aşadar fără remuşcări coada fremătândă şi m-am aliniat, docilă, la coada din magazin!
Ca să nu mai lungesc povestea, pentru că sunt sigură că aţi prins ideea, deşi am intrat în 2008, românii trăiesc în continuare cu nostalgia cozilor şi nu se pot abţine să nu formeze una, chiar acolo unde nu e cazul.
Morala ar fi că lumea se înghesuie la fel şi la hrana sufletului şi la cea a trupului, ceea ce nu e chiar atât de rău...