Vin berzele...sau mieii?

Ieri eram la sala de kinetoterapie care are un view de toata jena: o strada mica, supraaglomerata de masini si o parcare la fel.

Si de la inaltimea stepperului meu privirea mi-a cazut asupra unei berze cu gatul contorsionat, care se plimba agale printre masini...Nu, nu era doar in imaginatia mea: de fapt era un tip costumat in barza, care isi croia cu greu drum printre masini, cu un microfon in mana si urmarit indeaproape de cameramanul aferent. Scena m-a dus cu gandul la venirea berzelor adevarate si la contradictia flagranta intre primavara calendaristica si cea de afara... Parca fenomenul asta este popular numit 'zapada mieilor', adica ultima zapada inainte de instalarea primaverii si nasterea primilor miei.

Asa ca, nu va grabiti sa va puneti cizmele si puloverele in dulap, mai bine inveliti-va cu o suba de miel si asteptati, visatori, venirea berzelor...stiti unde e o vreme beton in perioada asta? Pe Everest e soare toata saptamana si vantul bate doar cu 70 km/h, ceea ce e 'parfum'. Pe noi ne bate gandul sa mergem, ca avem concediu chiar acum...

P.S. Printre beneficiile 'traumatismului sportiv' petrecut acum 4 luni se numara si mersul la sala: culmea, a inceput sa-mi placa sa fac sport, si desi mi-am epuizat 'portia' de recuperare recomandata, voi continua sa fac gimnastica de intretinere macar o data pe saptamana. Profit de ocazie sa va mai spun ca piciorusul si-a  revenit in proportie de 80%, poate alerga dupa autobuz si pe scari fara probleme, a facut si prima excursie 'de test' pe traseul Gura Diham-Cabana Izvoarelor si retur, asa ca mi-am propus o recuperare in natura pentru tot restul anului. Sigur, voi creste doza de efort progresiv, caci nu vad pe nimeni dispus sa ma care in spinare la intoarcerea de pe traseu (am observat ca genunchiul e super multumit la urcus, dar nu se prea da in vant dupa coborari, spre deosebire de mine!)

Ce mai citim?

Tocmai am terminat de citit o carte interesanta: 'In aerul rarefiat', de Jon Krakauer, un jurnalist american care in 1996 a escaladat Everestul aparent pentru a scrie un reportaj despre ascensiunile comerciale pe acoperisul lumii, dar, in realitate, pentru a-si implini un vis din copilarie si a se elibera de o obsesie.

Este un 'must-read' pentru toti iubitorii de munte si mai ales pentru cei care urca pe munte pentru a-si testa limitele, caci lectia e dura: muntele trebuie urcat cu smerenie si cu respect, mai ales Everestul, numit de tibetani Chomolungma (in traducere, 'zeita, mama a Universului'), considerat de localnici un munte sacru.  

Nu as vrea sa va dezvalui mai mult, ci doar sa va spun ca subiectul e incitant si naratiunea plina de suspans, iar cartea e plina de invataminte si pentru montaniarzi si pentru 'pantofari'...Eu am citit-o pe nerasuflate si m-am luptat cu 'concurenta domestica' pentru fiecare pagina cucerita si fiecare capitol incheiat. Ceea ce este genial la Krakauer e faptul ca reuseste sa te introduca atat de bine in atmosfera incat traiesti alaturi de ei toata aventura, la fel de intens!

In cercul nostru de montaniarzi, exista 3 mai titrati, care au ajuns pana pe Mont Blanc (4810 m), daca vreti un termen de comparatie asta ar insemna ceva mai jos de tabara de baza (5364 m) a Everestului! Cand, inainte de ascensiune, ne povesteau despre planurile lor, toti ne uitam la ei ca la Yeti, pentru ca parea ceva greu de atins fie si de catre niste pasionati de munte, dat fiind ca niciunul nu urcase la altitudini mai mari de 3000 m . Sigur ca au contat conditia lor fizica, antrenamentele la sala de catarare si exercitiile pentru deprinderea mersului cu coltarii, vointa si buna organizare, dar si norocul si poate...mana lui Dumnezeu! Totusi, au avut ceva probleme legate de aclimatizare (tuse, dureri de cap etc.) chiar si la acea altitudine...
Dupa ce am citit cartea lui Krakauer am inteles ca Everestul nu e un munte pentru toata lumea, ca iti trebuie ceva mai mult decat o gramada de bani, niste ghizi profesionisti, un organism rezistent si o vointa uriasa pentru a reusi: el, muntele, alege pe cine lasa si pe cine nu sa il 'cucereasca'. Poti sa il cunosti ca-n palma, poti sa-l fi urcat de nenumarate ori, sau poti fi la prima ascensiune, acolo sus, in aerul rarefiat, sunt sanse tot atat de mari sa mori ca si sa traiesti. Si inca un amanunt esential pentru cei care reusesc sa ajunga sus: varful e doar la jumatatea drumului...
Deci, pe cand o excursie pe 'acoperisul lumii'? Pentru cei care nu se incumeta, exista o consolare: elvetienii au construit o gara aflata la cea mai mare altitudine din Europa: Jungfraujoch (3454 m). Eu, una, cred ca ma voi multumi cu acest record! 

Milostenia in zilele noastre

Fiecare cu sensibilitatile lui. Mie mi se rupe inima cand vad cate un batran neputincios cersind pe strada, desi sunt  perfect constienta ca banii primiti nu ii alina intotdeauna foamea sau setea sau nu il ajuta sa isi plateasca datoriile la intretinere...

Si totusi, continui sa fac milostenie, pentru ca in momentul respectiv nu vad in fata ochilor decat omul necajit si in nevoie, nu si minciuna, prefacatoria sau interesul ascuns din spatele mainii intinse.

Si uite-asa, aflandu-ma intr-o buna zi in Piata Romana am dat peste un biet batran ciung, care-si tara neputinta printre trecatorii pestriti, carora nu le prea pasa de nevoile lui. Privirile ni s-au intersectat si in clipa urmatoare ma scotoceam in buzunar dupa niste bani. Apoi, stand in statie si asteptand autobuzul, chiar cand regretam ca nu i-am dat mai mult, am remarcat intr-un BMW cu numar de IF, condus de un tiganos cu aer de afacerist, o figura cunoscuta: batranelul cersetor statea pe locul din dreapta, avand o cu totul alta mina, mai sigur pe el, mai absent, si, in  mod sigur, deloc disperat...

M-am simtit intr-un fel...nu neaparat pacalita, desi facusem gestul din suflet, nu din formalism, dar sigur dezamagita, pentru ca, probabil, in mintea mea, il incadrasem deja intr-o poveste, iar finalul nu se prea potrivea cu ce imi imaginasem eu despre el. Nu mi-a parut rau ca mi-a fost mila de el, ba, din contra, mi-a fost si mai mila sa descopar pentru cine 'lucra', dar m-am simtit rusinata, ca si cum cineva nepoftit m-ar fi surprins in intimitatea trairilor si simtirilor mele...

Si m-am gandit, instantaneu, la celebra replica rostita de genialul Gheorghe Dinica in 'Filantropia': 'mana-ntinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana...'

Deci nu renuntati la a darui si atat. Restul nu conteaza...

Banc cu jeepuri, branza si minoritati

Stiti bancul cu jeepuri, branza si  minoritati?

Cica 2 tampiti (un EL si o EA) voiau sa petreaca o seara romantica la granita dintre delta si mare, in februarie. Se urca ei in masina  lor de oras cu veleitati de 4X4 si baga mare pe autostrada, trec de Constanta, trec de Navodari, de satul Corbu si ajung la Vadu. Planul era sa ajunga la Periboina via Canalul 2. In loc de asta, nefiind niciun indicator, au apucat, din greseala, pe drumul catre plaja Vadu, unde s-au trezit in fata unor balti de toata frumusetea, pe care nu s-au incumetat sa le treaca (la insistentele EI!). Pe drumul de intoarcere, incercand sa repereze intersectia ratata spre Canalul 2, intalnesc mai intai un jeep cu numar de HR, din portbagajul caruia vreo 4 vlajgani se infruptau de parca nu mancasera de la revelion. Cei patru le dau ideea "dementiala" celor 2 ca pot ajunge la Periboina margand pe plaja de la Vadu vreo 40 de km, asa cum au facut ei...Cei 2, neincrezatori, mai merg si mai merg, cand, mai intalnesc pe cineva: un lipovean care se tinea de un PET de 2 litri plin cu tuica, pe care o sorbea ca pe suc! Semi-beat. Asta nu auzise de Canalul 2, in schimb i-a asigurat pe cei 2 ca pot ajunge pe plaja, cum ii invatasera cei 4, si, in plus, s-a oferit sa ii si conduca personal, ca doar stie drumurile pe de rost. Asa ca EL si EA pornesc iar, se abat de la drumul cu dale de beton pe unul de pamant, si, urmand indicatiile pretioase, urca, cu chiu cu vai, un mal abrupt de nisip, il debarca pe pasagerul turmentat la cherhana si...esueaza pe plaja! Caci dupa vreo 50 m de mers pe nisip pe niste urme (ulterior au aflat ca erau facute de caruta betivului si ca nu trebuia sa intre pe ele) masina s-a ingropat ca strutul, si toate incercarile celor doi de a se elibera au fost sortite esecului. Au urmat cateva ore de cosmar, in care nisipul de sub masina a fost greblat, impins, tras, scos, totul sub privirea tulbure a betivanului care, cocotat pe acoperisul cherhanalei, urmarea cu interes  in ce bucluc ii bagase, fara a schita cel mai mic gest de ajutor.
Finalul nu e deloc neasteptat, dar ca sa nu va pun imaginatia la incercare, va spun doar ca, dupa ce au fost rasfatati cu un apus de soare de neuitat (a doua zi rasfatul a fost desavarsit printr-un rasarit superb), au iesit tractati de un jeep adevarat, care a acceptat cu mare greutate sa se inhame la delicata operatiune de salvare, riscand, la randul lui, sa fie pus cu botul pe nisip...
Cea mai tare faza a aventurii a fost cand cei 2, disperati sa iasa din nisip, cautand dupa diverse unelte improvizate (pietre, lemne, papuci de cauciuc rataciti si abandonati pe plaja) pentru operatiunea 'Eliberarea', au dat peste o ditamai bucata de BRANZA (da, ati citit bine, si cred ca avea vreo 2 kg!) zacand pe plaja!

Poanta: tampitii eram noi 2.

Morala: in orice masina e binevenit un kit de supravietuire.

Concluzia: nisipul e mai pacatos pentru o masina decat noroiul sau zapada (testate de noi!), cu apa sau mlastina inca n-am incercat...